A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | Un laitmotiv al vremurilor pe care le trăim, cel puțin în societățile dezvoltate, e că lumea râvnește la liniște și n-o poate găsi. Vuietul traficului, piuitul neîntrerupt al telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele ce urlă până și în birourile goale reprezintă o inepuizabilă agresiune și generează o nesfârșită derută. Specia umană se epuizează în gălăgie și tânjește după opusul ei – fie în sălbăticia naturii, în largul oceanului sau în vreun loc de reculegere dedicat tihnei și concentrării. Profesorul de istorie Alan Corbin scrie din refugiul său de la Sorbona, în vreme ce Erling Kagge, un explorator norvegian, își deapănă amintirile despre pustiurile de gheață ale Antarcticii, locuri în care amândoi au încercat să scape. Și totuși, după cum menționează Dl. Corbin în cartea sa O istorie a tăcerii, zgomotul contemporan nu-l depășește probabil pe cel din trecut. Înainte de roțile pneumatice, străzile duduiau de zăngănitul asurzitor al roților cu canturi metalice și al potcoavelor pe piatra cubică. Înaintea izolării voluntare în telefoanele mobile, autobuzele și trenurile forfoteau de conversație. Vânzătorii de gazete nu-și lăsau marfa să zacă în maldăre mute, ci îi făceau reclamă în gura mare, la fel ca și vânzătorii de cireșe, violete sau pește proaspăt. Teatrul și opera erau o babilonie de urale și fluierături. Chiar și la sate, țăranii trudeau cântând. Acum nu mai cântă. Ce s-a schimbat nu este atât nivelul de zgomot, de care se plângeau și veacurile apuse, ci nivelul de confuzie ce ocupă spațiul pe care liniștea l-ar putea invada. Aici mijește un alt paradox, căci atunci când ea chiar invadează – în adâncurile unei păduri de brad, în inima deșertului, într-o cameră rămasă brusc goală – liniștea se dovedește mai degrabă dezolantă decât binevenită. În suflete se strecoară groaza; urechea se agață instinctiv de orice, fie că-i vorba de sâsâitul unui foc, de chemarea unei păsări sau de susurul frunzelor, orice ar putea-o salva de acest vid nefamiliar. Oamenii își doresc liniște, dar nu chiar atât de multă. |